O zi ploioasa de noiembrie.
Un morman de oase metalizate
sta scufundat intr-un scaun de vata.
Cu ochii pierduti in orbite,
si cu mana dreapta rece,
si plina de bataturi, incearca
sa-si stearga sufletul de pe o hartie neagra.
Castile zgariindu-i timpanul
cu un huruit continuu,
face hartia neagra ferfenite,
dar nu stie ca-n incercarea lui
a sters totul din jur, ramanand
doar el, hartia neagra, si o lume alba,
ca varul care cade de pe peretii,
imbatraniti de revolutii.
